Konstantine Vlasis nu și-ar fi imaginat niciodată că un singur cântec de pe un album Sigur Rós îl va duce să studieze ghețarii în topire ai Islandei. Dar, la un deceniu după ce a auzit pentru prima dată piesa Lækurinn („Pârâul”) de pe albumul trupei din 2013, Vlasis se afla pe cele mai înalte vârfuri ale Islandei, înregistrând sunetele apei care se scurge și ale gheții care crapă, în cadrul unui doctorat despre viața sonoră a ghețarilor.

Pe măsură ce schimbările climatice accelerează topirea ghețarilor în întreaga lume, ghețarii Islandei – care acoperă 10% din țară – dispar rapid. Oamenii de știință estimează că aceștia ar putea pierde jumătate din volumul lor până în 2100.

Pentru generațiile viitoare, s-ar putea păstra doar sub forma unor mici calote de gheață pe cei mai înalți munți – motiv pentru care ONU a declarat anul 2025 drept Anul Internațional al Conservării Ghețarilor.

Vlasis speră că sunetul poate ajuta oamenii să înțeleagă această schimbare de mediu într-un mod nou.

„Sunetul ne poate învăța multe despre ghețari,” a explicat el. „Nu poți vedea mișcarea ghețarilor în timp real, dar o poți auzi.”

Percuționist de formație, antrenat în conceptul de peisaje sonore – care îmbină ideile de sunet și peisaj – Vlasis abordează comunicarea climatică prin ascultare. Doctoratul său, susținut de Universitatea din New York și Fundația Leifur Eiríksson, explorează modul în care sunetele ghețarilor pot revela lucruri pe care le-am putea omite cu ochii. Cu peste 2,3 milioane de turiști care vizitează anual Islanda pentru peisajele sale glaciare spectaculoase, impactul potențial al muncii sale depășește comunitatea științifică.

Cântecul care i-a trezit inițial curiozitatea face parte dintr-un album numit Rímur, care conține cântece populare islandeze tradiționale. Vlasis a fost intrigat de faptul că singura acompaniere a piesei era sunetul unui pârâu. A ascultat metafora din versuri despre îmbătrânire și întoarcerea acasă, apoi a început să se întrebe: „Ce este acest pârâu pe care îl aud?” Când urmărești sursa pârâurilor din Islanda, multe sunt alimentate de ghețari. „Ce se întâmplă când pârâul nu mai este o metaforă, ci o reflecție directă a gheții care se transformă în apă?”

Curiozitatea lui a devenit o misiune: să urmărească atât pârâurile reale, cât și cele metaforice, de la ghețarii în topire până la cântecele tradiționale. În Islanda, asta a însemnat să călătorească în întreaga țară, să urce pe ghețari cu microfoane pentru a capta sunete ambientale și să discute cu localnicii pentru a înțelege cum au modelat ghețarii cultura islandeză. Prin fiecare excursie, adună o arhivă de sunete și povești care ar putea dispărea în curând.

Vlasis numește acest proces „ecologia umană” a ghețarilor: o modalitate de a înțelege nu doar gheața, ci și cum interacționează oamenii cu ea. Natura nu este ceva separat de noi, spune el. „Noi o influențăm și o modelăm în multe feluri.”

Amplificând sunetele ghețarilor, el speră să dezvolte o modalitate de a „asculta” schimbările climatice în timp real. „Privim ghețarii în topire ca simboluri vizuale ale schimbărilor climatice. Eu am vrut să aflu ce povești spun aceste sunete și cum au ascultat oamenii ghețarii de-a lungul istoriei.”

Dar cum asculți un ghețar? Fiecare mișcare a unui ghețar produce un sunet, spune Vlasis. Un ghețar curge în jos pe o pantă sub greutatea proprie, iar sunetele de crăpături și bubuituri pot fi auzite pe măsură ce gheața se mișcă. „Are ritm, are tempo, are dinamică,” spune el entuziast.

„În gheața glaciară există bule de aer care sunt ca o arhivă, cu amintiri despre compoziția atmosferei din trecut. Iar când gheața se topește, poți auzi bulele de aer care pocnesc și bolborosesc în timp ce se transformă în apă și lacuri proglaciare.”

Înregistrarea acestor sunete e o provocare. Vlasis merge pe ghețar cam o dată pe lună pentru a-și îmbogăți biblioteca sonoră, folosind microfoane shotgun și omnidirecționale. Unele dintre ele le lasă pe teren luni întregi.

Ghețarii emit și infrasunete – frecvențe prea joase pentru urechea umană. Vlasis le înregistrează cu un microfon special care se atașează direct de gheață, apoi crește tonul pentru a le face audibile. „Se simte aproape ca un stetoscop,” spune el, „ca și cum aș asculta starea de sănătate a peisajului.”

A doua direcție a cercetării lui se concentrează pe rímur: cântece sau poeme narative tradiționale islandeze transmise din generație în generație. Unele conțin referințe detaliate despre tipare meteorologice, inundații și dezastre naturale. Prin analizarea versurilor, Vlasis extrage ceea ce el numește „arhive de mediu” – înregistrări orale ale modului în care oamenii au trăit schimbările ghețarilor de-a lungul timpului.

El colaborează și cu o echipă de oameni de știință care creează modele predictive ale pierderii ghețarilor Islandei în următorul secol. Prin această colaborare artă-știință, Vlasis a creat o piesă performativă numită 2124, o redare sonoră a acestor date. Interpretată de un singur toboșar pe ghețarul Breiðamerkurjökull, piesa are un ritm repetitiv care reprezintă un an. Tempo-ul se accelerează treptat, ilustrând cât de repede se vor schimba ghețarii în următoarea sută de ani. Rezultatul este atât frumos, cât și tulburător: o previziune muzicală a unei lumi fără ghețari.

Cele mai vizitate ghețari din Islanda sunt Breiðamerkurjökull, Fjallsjökull, Skaftafellsjökull și Sólheimajökull, toți situați pe coasta de sud. Multe agenții de turism organizează excursii către acești ghețari, cu plecări zilnice din Reykjavik. Când vizitezi un ghețar, fă-o cu responsabilitate: alătură-te unui tur organizat cu ghid specializat și, cel mai important, nu lăsa urme.

„Pe măsură ce ghețarul se topește, auzi cum pârâurile glaciare devin tot mai intense, până când ajungi sub gheață, într-o peșteră de gheață,” spune Vlasis. „Apoi, în ultima parte a piesei, revii brusc la suprafață.”

Vlasis este laureatul premiului Fulbright–National Geographic 2024, care va sprijini următorul său proiect: When Glaciers Sing. Această poveste audio imersivă, care combină înregistrări de teren, cântece tradiționale și sonificarea datelor, va fi lansată online pe platforme de streaming în primăvara lui 2026.

Vlasis speră că cercetarea sa va evidenția urgența combaterii schimbărilor climatice și că documentarea sa sonoră unică a peisajelor înghețate din Islanda va ajuta la conștientizarea fenomenului de topire a ghețarilor. „Cel puțin, cântecele și muzica ne pot ajuta să fim martori la ceea ce se întâmplă acum. Muzica poate da sens și ne poate învăța despre trecut.”

El face referire la un cântec de leagăn islandez numit Sofðu Unga Ástin Mín („Dormi, dragostea mea mică”), care conține versul: ‘În ghețar, crăpăturile țipă adânc ca moartea’. „Când a fost scris în 1911, ghețarii erau văzuți de mulți islandezi ca peisaje amenințătoare. Dar acum, pe măsură ce ghețarii dispar, versurile capătă un sens diferit. Va veni oare o zi în care copiii noștri nu vor mai ști ce înseamnă un ghețar?”

Deși turismul contribuie la schimbările climatice, Vlasis crede că turismul responsabil poate avea un rol important. „Orice alegere are o amprentă ecologică. Dar dacă vizitezi un ghețar, ai ocazia să înțelegi cu adevărat ce vezi și ce se întâmplă. Cel puțin, ar trebui să ne gândim cum putem arăta respect acelui loc.”

Vlasis spune că, pe baza datelor actuale, majoritatea ghețarilor de pe marginea Islandei își vor pierde clasificarea de ghețar în următorii 200 de ani.

„Dacă vrem o lume fără gheață, putem continua pe același drum ca până acum, ca societate industrială. Dar cred că ghețarii ne pot învăța să ascultăm. Și pentru a asculta cu adevărat, trebuie să renunți la perspectivele și prejudecățile proprii și să fii deschis la ceva nou.”

El adaugă: „Învăț să ascult mai bine, iar ghețarii mă ajută cu siguranță în acest proces.”

Și totul a început cu susurul unui singur pârâu.

Sursa & foto: bbc